I DON’T KNOW...

 

I don’t know how to belong myself.

I loose in the people for whom I open doors,

In the sights that I see with wide-open eyes,

In the sounds that shutter my ears...

In the silence, in the noise, in hope and in despair.

In the smell of a close touch,

I don’t know how to dance among wishes and dreams, mind and soul,

Good and wrong.

To run or stay?

To hide or seek?

I don’t know how to choose dark over light, hate over love,

I’m stuck between shades of white and black and grey,

Still learning to mix them up.

And when I feel the fire, I let it burn...

I use no cold water to get the ash.

I just allow life to happen...

Because this is how I grow,

I always rise from the ash and carry on...

To see the sunsets as new beginings and the good prevailing around.

The new chances as empty sheets of paper, ready to be filled up with letters in ink,

I usually throw myself deeply into the waters...

Even if they are calm or stormy,

I just catch the wawes and learn to swim.

But I don’t loose the joy of the travell,

I always have faith and...

Make notes to myself:

That heaven can be a place on earth...

With people not throwing stones but flowers...

Not judging and hurting themselves,

With no traps of the evil.

But good shining from the lighthouse through the fog.

Guiding us in troubled times.

But I do get lost sometimes as I wander among people and feelings.

I often sit myself in front of the mirror...

And with naked soul I see...

That I don’t know how to belong myself,

To stand in front of the people with safe fences,

Not whole.

To be and offer by half.

And when I do get lost, I find myself again

And start writing...

Cause I don’t know any proper treatment, just to CREATE!

Art is chaos taken shape. (Pablo Picasso)

R.O.X.

T.E.M.E.R.I.

Astăzi mă privesc cu înspăimântare și nu mă mai recunosc.

Sunt împietrit, înlănțuit în frici și incertitudini.

Amorțit în simțire, fără nicio reacție.

Îmi prind sufletul în pumni și îl cântăresc.

Îl lipesc bucată cu bucată, dezamăgire după dezamăgire, durere după durere, pierdere după pierdere,

Înstrăinare după înstrăinare.

Oare mai știu să îl folosesc?

Mai tresare el la emoții, mai are ce oferi sau ce primi?

Am căzut dar oare mai știu să mă ridic?

M-am abandonat dar oare mai cunosc căi să mă revendic?

Haosul din mintea mea se instalează treptat în fiecare antecameră a rațiunii mele,

Îmi pune piedici și mă sabotează.

Sunt captiv într-un timp latent.

Nu înaintez. Nu mă pot întoarce.

Sunt aici și totuși nu...

Căci temerile mele sunt mai mari decât...

Dorința de a trăi.

Și în holul acesta întunecat și gri poate dragostea să dispară cu totul?

Căci dacă dragoste nu e...

Nimic nu e.

Iar eu pare că nu mai știu să recunosc iubirea,

Să o ofer sau să o primesc.

Iar dacă astăzi lumea s-ar sfârși cu totul?

As avea regrete? M-aș agăța cu disperare de vreunul din ele în încercarea de a amâna momentul? 

Mi-aș îmbrățișa sufletul într-o senzație de abandon?

Sau l-aș lăsa doar să fie țesut în pânze ample de sentimente iar apoi, l-aș amorți din nou?

Sau poate că in fața unui final ființa mea s-ar retrezi cu totul...

Și ar respira din nou.

Dar  nu, dragostea nu are cum să dispară, căci dragostea nu va pieri niciodată.

Iar eu știu să iubesc și primesc să fiu iubit. Îmi voi birui fricile.

Iubesc oamenii din jurul meu ce m-au zidit, în trecut, prezent și viitor,

Punând temelii autentice de valori și sentimente.

Iubesc mirosul florilor din grădină, mângâierea caldă a soarelui pe fața mea,

Plimbările lungi sub stropii de ploaie ce se imprimă pe pielea ta,

Sunetul valurilor de mare ce se lovesc la țărm,

Aerul rece și tare de munte ce se ascunde în pădurile dese de brad și vârfurile înalte, necutreierate,

O melodie frumoasă ce răsună din radioul meu vechi și ciocolata dulce-amăruie pe care aleg să o împart mereu.

Îmi iubesc câinele fără pedigree. El mă întâmpină bucuros în capătul aleii, zi de zi, în așteptarea mângâierii mele,

Găsesc iubire infinită în legătura unui părinte cu copilul său.

Iubesc șansa unui nou astăzi și poate chiar și al unui nou mâine...

Să iubești nu ai cum să uiți.  

Îmi voi dezlega, așadar, sufletul și îmi voi da voie să simt mereu.

Iar apoi încărcat cu emoțiile mele voi urca în minivan-ul meu și voi cutreiera drumuri lungi, străine...

Iar în cele din urmă mă voi regăsi.

Știu că sunt iubit pentru că am toate motivele să fiu umil și recunoscător,

În fața măreției lucrurilor ce se aștern în fața mea.

Pentru că încă după atâta timp mai am zâmbetul meu,

Iar oamenii dragi mă împresoară cu vocile lor calde...

Și mă cheamă înapoi ori de câte ori mă rătăcesc, arâtându-mi drumul de întoarcere.

Mai știu că sunt iubit pentru că am șansa să te regăsesc în fiecare zi

Și ador să te caut printre străini...și să mă pierd...

...iar apoi să îmi lipesc sufletul meu din nou de al tău!

Ca un ecou nesfârșit să răsune in abis 

Neclintirea, nemărginirea și profunzimea sufletelor obtuze care astăzi, nu mai amorțesc,

Căci  iubirea crează iubire iar iubind voi fi iubit!

Mulțumesc pentru tema sinceră și provocatoare!

R.O.X.