Cum te simţi? Aud o
voce stinsă, ce mi se adresează cu prietenie.
De parcă, s-ar fi
sfârşit o dată lumea iar totul este ruine în jurul meu, dar încă trăiesc. Nu am
murit. Mă plimb liniştită pe străzile pustii şi devastate, privind în jurul
meu. Cred că este un fel de inerţie naturală în a continua în faţa durerii.
Există un moment de calm şi linişte înainte de cele mai mari furtuni, şi
imediat după. A continua în aceste momente pare chiar acceptabil şi chiar un
curs normal al lucrurilor. Te priveşti din exterior şi parcă nu îţi vine să
crezi că încă te mai plimbi cu aceiaşi nonşalanţă pe vechile străzi ale marilor
oraşe. Marile oraşe în care nebunii şi visătorii nu mor niciodată. Marile oraşe
în care cei mai normali dintre noi delapidează totul.
Am un simţ fin al
observaţiei şi pot să fac evaluări corecte. Mă uit în stânga şi în dreapta şi
nu îmi pot crede ochilor ce impact monumental poate crea o emoţie negativă în
sufletul nostru, al oamenilor. Oamenii reacţionează diferit în faţa durerii,
pierderii, fricii, dezamăgirii, dar toţi suntem egali în faţa morţii. Reversibil
şi ireversibil. A muri fizic sau a muri în timp ce trăieşti? În orice caz,
dincolo de capătul lumii, de un sfârşit de lume, alegerea este a noastră. Opreşte-te,
controlează-ţi mintea şi emoţiile!
Nu am fugit
niciodată de emoţii, dimpotrivă le-am provocat să vină la mine, să mă îmbete în
nuanţele cele mai ample, de la extaz şi agonie, până la un abandon total
într-un vârtej ameţitor. De altfel, aşa am şi ales să trăiesc şi să continui
mereu. Aşa am ales şi oamenii din viaţa mea. Astăzi, stau la un pahar de vin cu
tine, pentru că tu îmi creezi emoţii, bune, rele sau poate un amestec între ele!
Renunţare? Abandon?
Un pic de frică care desăvârşeşte totul? O pierdere fizică a celor dragi sau
poate mai multe? O pierdere a sinelui tău? Am înţeles că şi pierderile pot să
fie de mai multe feluri dar toate au ceva în comun: durerea şi golul pe care îl
lasă în urmă şi liniştea tulburătoare de după.
Frumoase ruine.
Aici a lovit durerea, dincolo dezamăgirea, dincolo frica, dincolo tristeţea,
dincolo pierderea. Frumoase străzi.
Multe clădiri înalte prăbuşite. Mult praf în aer şi multe fisuri. Drumuri lungi
care par că nu se mai termină niciodată.
Dar nu fii prea
aspru cu tine, eşti ceea ce eşti astăzi pentru că ai încercat şi vei fi, pentru
că vei încerca în continuare!
Dar, stai, aici
este în mod real oraşul meu! Eu îţi dau voie să intri sau nu. Eu ruinez şi tot
eu construiesc. Cineva îmi spunea o dată că eu sunt păsărea pheonix. Ştiu că
pare un clişeu dar nu a fost niciodată mai real ca şi acum.
Am o plăcere
extraordinară în a incendia totul în jurul meu şi a reconstrui totul de la
început cu speranţă, lumină şi bucurie, cu vindecarea mea dar şi a celor din
jur. Un fel de visătoare care nu renunţă niciodată, care crede mereu şi mereu
şi încearcă din nou şi din nou. Visătoarea, cu speranţa!
Să reamprentăm,
deci totul pe aici. Ziduri înalte căzute, să se ridice, drumuri pustii să se
umple, din fisuri să crească viaţă, speranţă şi noi începuturi! Clădiri înalte
prăbuşite? Le înlocuim cu case mici, colorate, înconjurate de flori şi pline de
râsete autentice, care pot străpunge cele mai dese păduri, până în luminişurile
de la capătul lumii.
Drumuri lungi care
nu se mai termină? Aducem în zare, marea cea infinită, albastră cu
valurile ce se sparg la ţărm şi scoicile prinse în naufragiu, mirosul sărat ce
îţi inundă nările şi plimbările lungi de la malul mării. Aducem munţii înalţi
ce brăzdează cu vârfurile lor cele mai îndepărtate orizonturi, mirosul puternic
de răşină al bradului, potecile ce şerpuiesc pădurile umbroase într-o zi toridă
de vară. Stingem eclipsa, zi cu zi.
Să nu ai regrete şi să nu cazi pradă vreodată fricilor tale, căci tot ceea ce îţi doreşti se află dincolo de cele mai mari şi întunecate temeri ale tale! Să nu te opreşti şi citez din melodia auzită în surdină mereu: „decât peste mări şi mai departe, unde greierii cântă-n ierburi înalte, unde nu fug nici nebunii, unde-i capătul, spun unii, căci acolo e pentru noi începutul lumii”.
Să nu te opreşti, să
trăieşti, să iubeşti, să te accepţi şi să te ierţi, să fii mai bun! Să te
îmbrăţişezi în fiecare zi cu bucuria şi speranţa unui nou început! Să încerci şi
să tot încerci, să crezi şi să tot crezi! Să nu te opreşti din a-ţi da voie să
trăieşti! Zâmbeşte! Fericirea poate fi găsită chiar şi în cele mai întunecate
vremuri, dacă îţi aduce aminte cineva cum să aprinzi lumina!
Sper să-ţi regăsesc
veşnicia şi ţie, visătoare! Să nu uit să fiu eu cea care aprinde lumina pentru
tine mereu, la fel şi pentru cei din jurul tău iar pentru cei care din
nesăbuinţă le-am înecat farul cu valuri de mări agitate, îmi pare rău! Să ne
iubim mai mult şi să ne iertăm unii pe alţii, să nu lăsăm întunericul să învingă
lumina!
No comments:
Post a Comment