L.I.F.T.

 

Interpretarea unui membru din public...

Un spectacol care impinge la limita suprarealismului conditionarile aduse individului intr-o societate guvernata de tipare si stereotipuri predefinite.

Pana unde pot merge incercarile unei persoane de a evada si sub ce forma manifestul interior se loveste de obstacole exterioare?

Cat efort este necesar pentru a dobandi o capacitate de autosustinere si asumare a individualitatii tale, pentru un pic de libertate autentica?

Mai bine spus, cand oboseste o persoana sa mai incerce autenticitatea in viata de zi cu zi?

Intr-un limbaj non-verbal exarcerbat si prin crearea unor simetrii comportamentale care reflecta si tendinta individului de adaptare, de supravietuire prin imitarea tiparelor care il inconjoara, cei trei dansatori din aceasta seara au reusit sa creeze dramatism si sa ofere un aspect perceptibil emotiilor umane. Efortul. Perseverenta. Avantul si curajul schimbarii. Obstacolele intalnite. Incercarile succesive. Oboseala. Frica. Lasitatea. Renuntarea si nu in ultimul rand abandonul.

Avand o abilitate expresiva extraordinara si o cursivitate a miscarilor, un curaj vocal de a exprima, cei trei protagonisti au reusit cu succes sa ofere impact publicului intr-un decor minimalist!

Multumim pentru efortul artistic de a determina publicul sa paseasca in afara liftului!

                                      

\

⚡️Coregrafia și Muzica: Fehér Ferenc

⚡️Performeri: Deák Zoltán, Szekrényes László, Veres Nagy Attila

⚡️Producția: M STUDIO

🔹Organizatori: Centrul Cultural Municipal ”George Coșbuc” Bistrița și Primaria

      Municipiului Bistrița

🔹Responsabil Stagiunea de Dans: Bianca Bor

✨Produs în 2018, spectacolul a fost prezentat în peste 20 de festivaluri

     naționale/internaționale

 

 

 

L.U.N.A

 

                                   www.kudika.ro

Lună plină, amăruie,

De dorință și pasiune,

De suspine și regrete,

De păcate și pedepse.

 

Lună plină de tentații,

Și ispite necurate,

Lună plină rătăcită,

De dorințe neîmplinite.

 

Lună plină de nopți albe,

De tăceri și gânduri multe,

De atingeri și emoții...

Și suflete haine...

 

Luna plină ispitește,

Ielele în dans le primește,

Cu farmece mă trezește...

Și se aruncă în jurul meu,

Ușor plutind, suflete

ademenind,

În mișcări necontrolate,

În parfumuri înflorate.

 

Lună plină și rotundă,

Tu te joci și cam îți place...

Rătăcești suflete în noapte,

Insomnia te citește,

Chipul tău ți-l dezvelește.

 

Lună plină, mult întârzii,

Răsăritul soarelui,

Astăzi ții cu orice preț,

În mii de gărzi,

Sfârșitul lumii

Să-l areți,

 

Și adorm într-un final,

Într-un vis adânc, departe,

Sub lumina lunii pline,

Cu emoții sublime.

 

Lună plină, ursitoare,

Te rog, să răspunzi la chemare,

Aruncă-mă în uitare,

Iar dacă nu, în mare,

Asemeni unei visătoare,

În plăsmuirile minții sale.

 

AMOR FATI

 

Să mă caut și să mă găsesc,

Să aparțin și să posed,

Să cuprind și să fiu cuprinsă,

De vâltori, de vânt, de falii cutremurate,

De fisuri neterminate,

De dorințe și vise,

De frici și avânturi curajoase,

De tentații și ispite,

De alegeri asumate.

Cu aripi neînfrînate,

De destin, în dansuri multe,

În sunete înalte, de sfârșit de lume,

Sau poate...

În începutul unor ecouri, mai îndepărtate,

A unor păci, demult uitate?

Fără acuze, nici chipuri resemnate,

Nu avem nevoie de războaie nepurtate,

Destine creionate,

Vă accept pe toate,

Cu binele și răul ce dansează în jurul meu,

Să aleg să cresc, să greșesc mai mereu,

Să alerg,

Căutând din greu,

Lumina ca un arhiereu,

Nădejea și curajul,

Iubirea și credința,

În locurile în care întunericul domnește,

Perpetuum ca un zeu,

Un amplu defileu.

Călătoria trebuie trăită,

Căci ea se termină mereu, ca un clișeu!

 

DIN EDEN...

 

Din Eden,

De aici, de sus,

Îmi ești cam cunoscut.

Cuprins în singurătatea ta,

Cu zâmbete ascunse,

Și multe măști convinse,

Cu sufletul închis în pumnii tăi cei strânși,

Ești amorțit, dar n-ai murit.

Dorințele ți s-au trezit.

La fel și temerile tale,

Cresc, monumental, se pare,

Că simți și poți iubi,

Te poartă pe alei de disperare.

Căci totul pare un revers, angos,

O fulgerare,

O rătăcire de moment

Sau poate un abandon,

Stingher, sentimental.

Să fii cuprins nu ți se pare.

Nu e normal, e o întâmplare.

Nu poate fi. Nu e real,

Nici scenariul ideal.

Căci sufletul întors pe dos,

E de regulă cam zgomotos.

Și ție deși îți cam place,

Să nu te asculți în capul tău,

Nu te complace.

Hai, în Eden-ul meu,

Trăiește și visează,

Alungă toate fricile,

Deschide toate ușile,

Dă voie simțurilor tale,

Să adune cenușile.

Să aprindă focul,

Mutând tot locul.

Din Eden, de aici, de sus,

E ceva tragic la tine,

Familiar și totodată,

O curiozitate încordată.

Din Eden, de aici, de sus...

Te aștept la un apus!

 

 

 

 

 

JE VOUS LAISSERAI DES MOTS...

Cum te simţi? Aud o voce stinsă, ce mi se adresează cu prietenie.

De parcă, s-ar fi sfârşit o dată lumea iar totul este ruine în jurul meu, dar încă trăiesc. Nu am murit. Mă plimb liniştită pe străzile pustii şi devastate, privind în jurul meu. Cred că este un fel de inerţie naturală în a continua în faţa durerii. Există un moment de calm şi linişte înainte de cele mai mari furtuni, şi imediat după. A continua în aceste momente pare chiar acceptabil şi chiar un curs normal al lucrurilor. Te priveşti din exterior şi parcă nu îţi vine să crezi că încă te mai plimbi cu aceiaşi nonşalanţă pe vechile străzi ale marilor oraşe. Marile oraşe în care nebunii şi visătorii nu mor niciodată. Marile oraşe în care cei mai normali dintre noi delapidează totul.

Am un simţ fin al observaţiei şi pot să fac evaluări corecte. Mă uit în stânga şi în dreapta şi nu îmi pot crede ochilor ce impact monumental poate crea o emoţie negativă în sufletul nostru, al oamenilor. Oamenii reacţionează diferit în faţa durerii, pierderii, fricii, dezamăgirii, dar toţi suntem egali în faţa morţii. Reversibil şi ireversibil. A muri fizic sau a muri în timp ce trăieşti? În orice caz, dincolo de capătul lumii, de un sfârşit de lume, alegerea este a noastră. Opreşte-te, controlează-ţi mintea şi emoţiile!

Nu am fugit niciodată de emoţii, dimpotrivă le-am provocat să vină la mine, să mă îmbete în nuanţele cele mai ample, de la extaz şi agonie, până la un abandon total într-un vârtej ameţitor. De altfel, aşa am şi ales să trăiesc şi să continui mereu. Aşa am ales şi oamenii din viaţa mea. Astăzi, stau la un pahar de vin cu tine, pentru că tu îmi creezi emoţii, bune, rele sau poate un amestec între ele!

Renunţare? Abandon? Un pic de frică care desăvârşeşte totul? O pierdere fizică a celor dragi sau poate mai multe? O pierdere a sinelui tău? Am înţeles că şi pierderile pot să fie de mai multe feluri dar toate au ceva în comun: durerea şi golul pe care îl lasă în urmă şi liniştea tulburătoare de după.

Frumoase ruine. Aici a lovit durerea, dincolo dezamăgirea, dincolo frica, dincolo tristeţea, dincolo pierderea.  Frumoase străzi. Multe clădiri înalte prăbuşite. Mult praf în aer şi multe fisuri. Drumuri lungi care par că nu se mai termină niciodată.

Dar nu fii prea aspru cu tine, eşti ceea ce eşti astăzi pentru că ai încercat şi vei fi, pentru că vei încerca în continuare!

Dar, stai, aici este în mod real oraşul meu! Eu îţi dau voie să intri sau nu. Eu ruinez şi tot eu construiesc. Cineva îmi spunea o dată că eu sunt păsărea pheonix. Ştiu că pare un clişeu dar nu a fost niciodată mai real ca şi acum.

Am o plăcere extraordinară în a incendia totul în jurul meu şi a reconstrui totul de la început cu speranţă, lumină şi bucurie, cu vindecarea mea dar şi a celor din jur. Un fel de visătoare care nu renunţă niciodată, care crede mereu şi mereu şi încearcă din nou şi din nou. Visătoarea, cu speranţa!

Să reamprentăm, deci totul pe aici. Ziduri înalte căzute, să se ridice, drumuri pustii să se umple, din fisuri să crească viaţă, speranţă şi noi începuturi! Clădiri înalte prăbuşite? Le înlocuim cu case mici, colorate, înconjurate de flori şi pline de râsete autentice, care pot străpunge cele mai dese păduri, până în luminişurile de la capătul lumii.

Drumuri lungi care nu se mai termină^? Aducem în zare, marea cea infinită, albastră cu valurile ce se sparg la ţărm şi scoicile prinse în naufragiu, mirosul sărat ce îţi inundă nările şi plimbările lungi de la malul mării. Aducem munţii înalţi ce brăzdează cu vârfurile lor cele mai îndepărtate orizonturi, mirosul puternic de răşină al bradului, potecile ce şerpuiesc pădurile umbroase într-o zi toridă de vară. Stingem eclipsa, zi cu zi.  

Să nu ai regrete şi să nu cazi pradă vreodată fricilor tale, căci tot ceea ce îţi doreşti se află dincolo de cele mai mari şi întunecate temeri ale tale! Să nu te opreşti şi citez din melodia auzită în surdină mereu: „decât peste mări şi mai departe, unde greierii cântă-n ierburi înalte, unde nu fug nici nebunii, unde-i capătul, spun unii, căci acolo e pentru noi începutul lumii”. 

Să nu te opreşti, să trăieşti, să iubeşti, să te accepţi şi să te ierţi, să fii mai bun! Să te îmbrăţişezi în fiecare zi cu bucuria şi speranţa unui nou început! Să încerci şi să tot încerci,  să crezi şi să tot crezi! Să nu te opreşti din a-ţi da voie să trăieşti! Zâmbeşte! Fericirea poate fi găsită chiar şi în cele mai întunecate vremuri, dacă îţi aduce aminte cineva cum să aprinzi lumina!

Sper să-ţi regăsesc veşnicia şi ţie, visătoare! Să nu uit să fiu eu cea care aprinde lumina pentru tine mereu, la fel şi pentru cei din jurul tău iar pentru cei care din nesăbuinţă le-am înecat farul cu valuri de mări agitate, îmi pare rău! Să ne iubim mai mult şi să ne iertăm unii pe alţii, să nu lăsăm întunericul să învingă lumina!

 

 

 

 

I DON’T KNOW...

 

I don’t know how to belong myself.

I loose in the people for whom I open doors,

In the sights that I see with wide-open eyes,

In the sounds that shutter my ears...

In the silence, in the noise, in hope and in despair.

In the smell of a close touch,

I don’t know how to dance among wishes and dreams, mind and soul,

Good and wrong.

To run or stay?

To hide or seek?

I don’t know how to choose dark over light, hate over love,

I’m stuck between shades of white and black and grey,

Still learning to mix them up.

And when I feel the fire, I let it burn...

I use no cold water to get the ash.

I just allow life to happen...

Because this is how I grow,

I always rise from the ash and carry on...

To see the sunsets as new beginings and the good prevailing around.

The new chances as empty sheets of paper, ready to be filled up with letters in ink,

I usually throw myself deeply into the waters...

Even if they are calm or stormy,

I just catch the wawes and learn to swim.

But I don’t loose the joy of the travell,

I always have faith and...

Make notes to myself:

That heaven can be a place on earth...

With people not throwing stones but flowers...

Not judging and hurting themselves,

With no traps of the evil.

But good shining from the lighthouse through the fog.

Guiding us in troubled times.

But I do get lost sometimes as I wander among people and feelings.

I often sit myself in front of the mirror...

And with naked soul I see...

That I don’t know how to belong myself,

To stand in front of the people with safe fences,

Not whole.

To be and offer by half.

And when I do get lost, I find myself again

And start writing...

Cause I don’t know any proper treatment, just to CREATE!

Art is chaos taken shape. (Pablo Picasso)

R.O.X.

T.E.M.E.R.I.

Astăzi mă privesc cu înspăimântare și nu mă mai recunosc.

Sunt împietrit, înlănțuit în frici și incertitudini.

Amorțit în simțire, fără nicio reacție.

Îmi prind sufletul în pumni și îl cântăresc.

Îl lipesc bucată cu bucată, dezamăgire după dezamăgire, durere după durere, pierdere după pierdere,

Înstrăinare după înstrăinare.

Oare mai știu să îl folosesc?

Mai tresare el la emoții, mai are ce oferi sau ce primi?

Am căzut dar oare mai știu să mă ridic?

M-am abandonat dar oare mai cunosc căi să mă revendic?

Haosul din mintea mea se instalează treptat în fiecare antecameră a rațiunii mele,

Îmi pune piedici și mă sabotează.

Sunt captiv într-un timp latent.

Nu înaintez. Nu mă pot întoarce.

Sunt aici și totuși nu...

Căci temerile mele sunt mai mari decât...

Dorința de a trăi.

Și în holul acesta întunecat și gri poate dragostea să dispară cu totul?

Căci dacă dragoste nu e...

Nimic nu e.

Iar eu pare că nu mai știu să recunosc iubirea,

Să o ofer sau să o primesc.

Iar dacă astăzi lumea s-ar sfârși cu totul?

As avea regrete? M-aș agăța cu disperare de vreunul din ele în încercarea de a amâna momentul? 

Mi-aș îmbrățișa sufletul într-o senzație de abandon?

Sau l-aș lăsa doar să fie țesut în pânze ample de sentimente iar apoi, l-aș amorți din nou?

Sau poate că in fața unui final ființa mea s-ar retrezi cu totul...

Și ar respira din nou.

Dar  nu, dragostea nu are cum să dispară, căci dragostea nu va pieri niciodată.

Iar eu știu să iubesc și primesc să fiu iubit. Îmi voi birui fricile.

Iubesc oamenii din jurul meu ce m-au zidit, în trecut, prezent și viitor,

Punând temelii autentice de valori și sentimente.

Iubesc mirosul florilor din grădină, mângâierea caldă a soarelui pe fața mea,

Plimbările lungi sub stropii de ploaie ce se imprimă pe pielea ta,

Sunetul valurilor de mare ce se lovesc la țărm,

Aerul rece și tare de munte ce se ascunde în pădurile dese de brad și vârfurile înalte, necutreierate,

O melodie frumoasă ce răsună din radioul meu vechi și ciocolata dulce-amăruie pe care aleg să o împart mereu.

Îmi iubesc câinele fără pedigree. El mă întâmpină bucuros în capătul aleii, zi de zi, în așteptarea mângâierii mele,

Găsesc iubire infinită în legătura unui părinte cu copilul său.

Iubesc șansa unui nou astăzi și poate chiar și al unui nou mâine...

Să iubești nu ai cum să uiți.  

Îmi voi dezlega, așadar, sufletul și îmi voi da voie să simt mereu.

Iar apoi încărcat cu emoțiile mele voi urca în minivan-ul meu și voi cutreiera drumuri lungi, străine...

Iar în cele din urmă mă voi regăsi.

Știu că sunt iubit pentru că am toate motivele să fiu umil și recunoscător,

În fața măreției lucrurilor ce se aștern în fața mea.

Pentru că încă după atâta timp mai am zâmbetul meu,

Iar oamenii dragi mă împresoară cu vocile lor calde...

Și mă cheamă înapoi ori de câte ori mă rătăcesc, arâtându-mi drumul de întoarcere.

Mai știu că sunt iubit pentru că am șansa să te regăsesc în fiecare zi

Și ador să te caut printre străini...și să mă pierd...

...iar apoi să îmi lipesc sufletul meu din nou de al tău!

Ca un ecou nesfârșit să răsune in abis 

Neclintirea, nemărginirea și profunzimea sufletelor obtuze care astăzi, nu mai amorțesc,

Căci  iubirea crează iubire iar iubind voi fi iubit!

Mulțumesc pentru tema sinceră și provocatoare!

R.O.X.

Despre ploi...

Despre ploi...

    Despre ploi liniștite trăite în adăpostul camerei tale,

Poate o cană fierbinte de ceai și câteva pagini prost imprimate în tuș prelins, 

De litere strâmbe în structuri de cuvinte, pe file învechite,

Fără forma sau structura corectă.

În căutarea cuvintelor tale...

În sintagme stângaci și încercări mai mult sau mai puțin reușite...

Despre ploi liniștite privite de pe geamul ferestrei tale...

În compania gândurilor...

În captivitate sau libertate...

În haosul sau repaosul minții tale...

La lumina stinsă a unei lumânări parfumate..

În sunetul agitat al unui radio ce încearcă încă să-și caute frecvența potrivită...

Despre ploi liniștite întrerupte...

 sunetul primului tunet și lumina primului fulger...

 ...iar mai apoi zgomotul asurzitor al liniștii de după...

Dezlănțuirea...

Forța și imprevizibilitatea...

Furtuni.

Despre furtuni cu tunete și fulgere, cu rafale de vânt și ploi agitate...

Ce te poarta in abis si te aruncă în neputință, 

Și te reduc la a fi mic.

Uimire. Teamă. Fascinare...

O succesiune total aleatorie de ...

Sfârșituri posibile și începuturi noi.

Apusuri urmate de răsărituri furate.

Despre plimbările în ploaie...

Cu sau fără umbrelă.

Despre stropii mari și reci ce se imprimă pe fața ta.

Despre îmbrățișările în ploaie

Și speranțele firave ce răsar după...

Căci după ploi liniștite urmează furtuni iar după...întotdeauna soare!

Despre mirosul de ploaie,

Ce îți inundă sălbatic

Plămânii,

Cu aer rece și tare.

Reînvie și atinge,

Toate celulele ființei tale.

Despre fragedul nou al vieții

În infima captură a minții tale.

Despre ploile de azi și regăsirea de mâine.

R.O.X.

 

 „We read and write poetry because we are members of the human race. And the human race is filled with passion. And medicine, law, business, engineering, these are noble pursuits and necessary to sustain life. But poetry, beauty, romance, love, these are what we stay alive for”. (Dead poets society)

So let it write down...because here you can find my words!